În crypto ne place să credem că matematica ține loc de ziduri groase. Că, odată ce ai un set de reguli scrise în cod și un mecanism de consens care nu cere permisiunea nimănui, restul devine, în mod natural, sigur. Doar că, la baza acestui confort, stă o înțelegere tacită: problemele criptografice pe care le folosim azi sunt suficient de grele încât să nu poată fi rezolvate într-un timp util. Nimeni nu promite că vor rămâne grele pentru totdeauna.
Pe 17 februarie 2026, discuția despre calculul cuantic a primit o greutate suplimentară în spațiul Web3: Fundația Ethereum a anunțat că tratează criptografia post-cuantică drept o prioritate, sprijinită de o echipă dedicată și de un buget de 2 milioane de dolari. Mesajul este simplu, chiar dacă subiectul pare tehnic: un proiect care a devenit infrastructură pentru o bună parte din ecosistemul DeFi și din aplicațiile on-chain nu mai privește quantum ca pe o curiozitate de laborator, ci ca pe un risc care trebuie gestionat din timp.
Nu e un exercițiu de imaginație și nici o încercare de a speria publicul. Calculul cuantic, în această poveste, nu înseamnă doar calcul mai rapid, ci o posibilă schimbare de paradigmă pentru algoritmii care ne apără cheile private. Iar când cheia privată devine vulnerabilă, proprietatea devine vulnerabilă. Blockchain-ul nu are un ghișeu de reclamații, nu are un „reset” și nu are o instanță care să întoarcă o tranzacție pentru că a fost nedreaptă. Exact de aceea, riscul merită o discuție limpede, pe înțelesul tuturor.
Informația despre această mișcare și cadrul ei mai larg a ajuns la publicul român prin Cryptology.ro – Stiri crypto si analize de ultima ora, site de știri și analize crypto în limba română, care urmărește de aproape tranziția către soluții post-cuantice și o explică fără să o transforme într-un jargon de club tehnic.
De la laborator la infrastructură: de ce 2026 nu mai lasă loc pentru amânări
Ani la rând, argumentul preferat a fost că nu e nevoie de grabă. Că un computer cuantic suficient de puternic încât să afecteze serios criptografia folosită astăzi ar putea apărea abia peste decenii. În varianta cea mai comodă, comunitățile ar avea timp să observe pericolul, să discute calm și să facă upgrade-uri atunci când va fi cu adevărat necesar.
Numai că distanța dintre „tehnologie posibilă” și „tehnologie folosită” s-a scurtat în toate domeniile unde există interes strategic. Când intră în joc investiții mari, cercetare susținută și competiție geopolitică, salturile apar mai repede decât le prezice bunul simț. În plus, o tranziție criptografică nu e un simplu patch. Înseamnă audit, implementări robuste, compatibilitate cu hardware-ul și software-ul existent, testare în producție, apoi acceptare socială, adică acea parte invizibilă în care comunitățile trebuie să cadă de acord.
În 2024 și 2025, mai multe instituții și guverne au început să trateze migrarea către criptografie post-cuantică drept un proces inevitabil, cu termene orientative. La nivel european s-a conturat o abordare etapizată: începerea strategiilor și a planurilor de migrare în jurul finalului lui 2026, trecerea sistemelor cu risc ridicat, inclusiv infrastructura critică, pe soluții post-cuantice în jurul pragului 2030, apoi închiderea tranziției, pe cât posibil, până în 2035. Este genul de calendar care nu se naște din panică, ci dintr-un calcul rece: schimbările mari cer timp, iar timpul devine o resursă când te pregătești înainte.
Dacă Europa își face inventarul criptografic și începe să-și schimbe mecanismele pentru comunicații, identități și semnături digitale, blockchain-urile care se prezintă ca infrastructură a viitorului nu pot rămâne la nivel de optimism. Chiar și atunci când nu se vede încă un atac, pregătirea începe cu recunoașterea faptului că baza matematică a securității nu este un monument, ci o construcție care se întreține.
Ce înseamnă, pe înțelesul tuturor, un risc cuantic pentru criptomonede
Când apare cuvântul „cuantic”, imaginația fuge spre viteză și magie tehnologică. În crypto, miza e mai puțin spectaculoasă, dar mult mai concretă: semnătura digitală. Majoritatea blockchain-urilor nu sunt în pericol pentru că ar „decripta” cineva tranzacțiile, ci pentru că, într-un scenariu cuantic matur, un atacator ar putea deduce cheia privată pornind de la o cheie publică expusă, apoi ar putea semna tranzacții în locul proprietarului.
În Bitcoin, semnarea tranzacțiilor folosește ECDSA, o schemă bazată pe curbe eliptice. Ethereum se sprijină, la rândul lui, pe criptografie cu curbe eliptice. În practica de zi cu zi, asta se traduce printr-un gest simplu: portofelul îți dovedește dreptul de a muta fonduri fără să dezvăluie cheia privată. Pe calcul clasic, deducerea cheii private din cheia publică este considerată impracticabilă. Aici intră în scenă schimbarea pe care ar aduce-o un computer cuantic suficient de capabil.
O comparație utilă pentru cine nu trăiește în detalii tehnice este cea a cheii de la apartament. Nu mai e o bucată de metal, ci o formulă matematică. Atâta timp cât formula rămâne imposibil de copiat, ești protejat. Dacă, într-o bună zi, devine copiată, nimeni nu sparge ușa, nimeni nu face zgomot și nimeni nu lasă urme. Într-un sistem fără intermediar, unde regula proprietății este semnătura, asta ar fi o vulnerabilitate fundamentală.
Pericolul care nu se vede: culegi acum, spargi mai târziu
O greșeală frecventă este să ne imaginăm atacul cuantic doar ca pe o scenă de film, în care un actor rău intenționat sparge o cheie în câteva secunde, exact cât să fure fondurile înainte ca rețeaua să reacționeze. Realitatea poate fi mai tăcută și mai incomodă.
Există un scenariu cunoscut în securitate, în care datele sunt colectate astăzi, chiar dacă nu pot fi sparte acum. Se stochează, se arhivează și se așteaptă momentul în care tehnologia depășește pragul. Când pragul e depășit, nu mai începe atacul de la zero, ci începe dintr-o arhivă deja plină.
În blockchain, diferența dintre un hash al cheii publice și cheia publică în sine devine importantă. În multe tipuri de adrese, cheia publică nu apare până când nu cheltuiești fondurile. Asta înseamnă că, în anumite condiții, expunerea este întârziată. Dar nu este eliminată, iar în istoria rețelelor există situații, adrese și tipare de utilizare care expun cheia publică mai devreme sau o expun repetat.
Din analizele vehiculate în presa internațională, o estimare atribuită Deloitte a sugerat că peste 4 milioane de BTC, aproximativ un sfert din oferta considerată utilizabilă, ar fi în contexte în care cheile publice sunt expuse și ar putea fi, teoretic, mai vulnerabile într-un scenariu cuantic. Chiar și fără a transforma cifra într-o profeție, ideea din spatele ei contează: suficient de mult capital stă pe o presupunere criptografică încât o schimbare de paradigmă ar produce un șoc de încredere.
Decizia Fundației Ethereum: de ce contează o echipă și un buget dedicat
Două milioane de dolari nu par o sumă uriașă într-o industrie care vorbește în miliarde, dar în acest caz suma are valoare de semn. Înseamnă că subiectul a fost formalizat, că riscul a fost pus pe masă și că s-a decis alocarea de resurse pentru cercetare, prototipuri și, probabil, un traseu de migrare.
Ethereum nu mai este de mult doar un lanț. Este un ecosistem în care se întâlnesc portofele, aplicații, infrastructură de custodie, exchange-uri, soluții de scalare, instrumente pentru dezvoltatori și, tot mai des, produse financiare care ating zona reglementată. O schimbare criptografică în Ethereum nu afectează doar protocolul, ci tot ce s-a construit în jurul lui.
Mai apare și dimensiunea psihologică. Piața crypto s-a obișnuit cu riscuri care vin în valuri: un exploit, o panică, apoi o revenire. Riscul cuantic nu promite aceeași dinamică. Dacă s-ar materializa în mod abrupt, unele pierderi ar fi definitive, iar repararea ar putea dura luni sau ani. Faptul că Ethereum ridică public subiectul schimbă, încet, și așteptările investitorilor: nu doar promisiuni, ci planuri. Nu doar marketing, ci arhitectură.
Bitcoin și confortul unui calendar lung
Bitcoin are o cultură a prudenței care l-a ajutat să reziste. Schimbările protocolului sunt rare și se negociază greu, tocmai pentru că rețeaua își protejează capitalul de încredere cu un conservatorism aproape reflex.
Aceeași prudență poate deveni însă o slăbiciune când ai nevoie de o tranziție amplă. Un upgrade post-cuantic în Bitcoin ar însemna schimbarea mecanismului de semnătură și, apoi, un proces delicat în care fondurile sunt mutate către adrese compatibile cu noul standard. Dincolo de partea tehnică, apare partea socială: cine se mișcă, când se mișcă, cum se evită fracturarea comunității.
Un studiu academic publicat în 2024 de cercetători de la University of Kent a încercat să cuantifice această dificultate. Într-o estimare conservatoare, autorii indică un downtime cumulativ de aproximativ 76 de zile ca limită inferioară pentru tranziție, în condiții menite să reducă riscurile. În scenarii în care rețeaua ar funcționa la capacitate redusă pentru a limita suprafața de atac pe durata migrării, discuția ajunge la peste 300 de zile. Chiar și dacă nu luăm aceste valori ca pe un verdict, ele arată ceva esențial: migrarea nu se face cu o apăsare de buton.
De aici vine și fragilitatea replicii „facem când va fi cazul”. Pentru o infrastructură care se mândrește cu disponibilitate permanentă, ideea de luni întregi de perturbare este greu de împăcat cu așteptările publicului. Pentru un activ care se intersectează tot mai mult cu finanțele tradiționale, efectul nu ar rămâne în interiorul comunității.
Post-cuantic: ce avem deja, ce rămâne greu și de ce dimensiunea contează
În august 2024, NIST a finalizat primele standarde post-cuantice pentru criptografie, un pas important pentru industrie. Un standard, totuși, nu înseamnă că toate sistemele sunt pregătite. Înseamnă că există un nucleu de algoritmi considerați suficient de maturi încât să poată fi adoptați gradual.
În blockchain, dificultatea este dublă. Pe de o parte, ai nevoie de algoritmi post-cuantici pentru semnături și, în unele cazuri, pentru schimb de chei. Pe de altă parte, trebuie să te împaci cu un detaliu pragmatic: multe scheme post-cuantice vin cu chei și semnături mai mari. În rețele publice, unde fiecare byte se plătește și se validează, dimensiunea se transformă în cost. În plus, compatibilitatea cu portofelele existente, cu hardware wallets și cu infrastructurile de custodie devine un proiect în sine.
Iar când un proiect e mare, se vede imediat diferența dintre o industrie care a planificat din timp și una care improvizează. Într-o tranziție criptografică, improvizația se plătește scump.
AI și cuanticul: cum se micșorează fereastra de reacție
Un aspect care merită păstrat din analiza preluată în februarie 2026 este legătura dintre automatizare și atacuri. AI nu creează, de una singură, un computer cuantic. Dar AI poate transforma un atac complex într-un proces repetabil, la scară, cu optimizări rapide și cu o capacitate de scanare și adaptare pe care, în trecut, o aveau doar echipe mari.
În același timp, reglementarea are inerția ei. Legile și standardele se mișcă în ani, nu în secunde. Blockchain-urile, prin design, evită controlul central, ceea ce mută responsabilitatea către comunități și către mecanisme de guvernanță care, adesea, sunt lente și contestate. Asta creează o tensiune: sistemele descentralizate au fost construite să reducă punctele unice de eșec, dar o schimbare în presupunerea criptografică apasă exact pe fundație.
Europa, instituțiile și presiunea de a arăta că ești pregătit
Pe măsură ce instituțiile privesc tranziția post-cuantică drept o obligație, apare o presiune naturală și asupra infrastructurilor publice. Nu e vorba doar despre comunicare, ci despre planificare.
În anii următori, tot mai des va fi pusă o întrebare simplă: cât de agil criptografic este un sistem. Nu ca slogan, ci ca dovadă practică. Un proiect pregătit știe unde folosește criptografie, știe ce algoritmi sunt dependențe critice, are scenarii de migrare și poate introduce upgrade-uri fără să transforme rețeaua într-o operație pe cord deschis chiar în mijlocul pieței.
În crypto, această presiune vine din mai multe direcții simultan. Custozilor instituționali le pasă de riscul operațional. Emintenților de produse financiare le pasă de riscul reputațional. Autorităților le pasă de disclosure și de managementul riscului. Când dimensiunea capitalului crește, scade toleranța pentru explicații vagi.
Unde se simte subiectul în viața de zi cu zi a unui utilizator
Pentru cine folosește crypto ocazional, discuția pare departe. Dar expunerea, în blockchain, se acumulează în timp și se imprimă în arhiva publică a rețelei. Obiceiurile vechi, reutilizarea adreselor, folosirea unor portofele fără să înțelegi ce tipuri de tranzacții produc, toate pot crește suprafața de atac, chiar dacă, azi, atacul nu e posibil.
Mai există un detaliu care merită spus fără dramatism: blockchain-ul este o arhivă. Este una dintre marile lui promisiuni, dar și unul dintre motivele pentru care tranzițiile criptografice sunt atât de delicate. Odată ce informația e publicată, nu o mai ascunzi. Poți doar să te asiguri că ceea ce publici nu devine, într-o altă epocă tehnologică, un instrument pentru altcineva.
De ce tranziția nu va fi un eveniment, ci un proces
Când auzi „schimbăm algoritmul”, pare o acțiune clară. În practică, o tranziție post-cuantică seamănă cu schimbarea rețelei electrice într-un oraș locuit: nu oprești totul fără costuri imense, dar nici nu schimbi totul peste noapte fără să creezi accidente.
În blockchain apare o complicație suplimentară, specifică: consensul social. Nu e suficient să fie posibil tehnic. Trebuie să fie acceptat de comunitate. Orice schimbare majoră creează fricțiuni, iar fricțiunile pot duce la bifurcări. Pentru investitori, o bifurcare înseamnă incertitudine. Pentru utilizatori, înseamnă risc operațional, confuzie și, uneori, pierderi.
Din acest motiv, decizia Ethereum de a pune resurse într-o echipă dedicată poate fi citită și ca o investiție în pregătirea consensului. Mai bine ai cercetare și prototipuri la vedere, decât să fii forțat să inventezi soluții în grabă, sub presiunea pieței.
Cum ar arăta un șoc de percepție pe piețe
Să ne imaginăm un scenariu realist: apare o dovadă credibilă că un actor a obținut o capabilitate cuantică relevantă criptografic. Nu e nevoie să fie o capabilitate „pentru toată lumea”. E suficient să fie disponibilă unui actor cu resurse, pentru ca piața să se reconfigureze.
În astfel de momente, finanțele nu așteaptă confirmări elegante. Reacția vine prin retrageri, printr-o reevaluare a ceea ce înseamnă siguranță și printr-o redistribuire a încrederii către proiectele care au o cale de migrare mai clară. Chiar dacă atacul nu se materializează imediat, simpla schimbare a percepției poate declanșa o criză de încredere. În finanțe, încrederea se aprinde repede și se stinge greu.
Întrebarea care rămâne: putem trata criptografia ca pe un risc de piață
Multă vreme, criptografia a funcționat ca o instalație bine ascunsă în pereți: nimeni nu o vede, puțini o înțeleg, iar când merge, pare ceva natural. Industria crypto a construit, în jurul acestei invizibilități, un narativ al invulnerabilității matematice.
Amenințarea cuantică sparge liniștea nu pentru că mâine se vor fura toate portofelele, ci pentru că ne obligă să acceptăm o idee incomodă: securitatea nu e un bun etern, ci un contract între ceea ce e posibil azi și ceea ce va deveni posibil mâine. Când se schimbă posibilul, se schimbă și contractul.
Decizia Fundației Ethereum de a investi în post-cuantic este, în acest sens, un simptom al maturizării. Un actor central al ecosistemului tratează subiectul ca pe o problemă de infrastructură, nu ca pe o ipoteză exotică.
Așa cum punctează Mihai Popa in articolul intitulat Amenințarea cuantică asupra criptomonedelor nu mai e o ipoteză, Ethereum a înțeles asta, discuția post-cuantică nu are nevoie de alarmism, ci de planuri credibile și de pași mici, făcuți la timp. Dincolo de titluri, miza reală este să nu ajungi să migrezi în grabă, sub presiunea unui incident sau a unei panici de piață.
Crypto își vinde viitorul prin promisiunea de proprietate verificabilă. Iar proprietatea, în cele din urmă, începe cu semnătura. Dacă semnătura devine negociabilă, și promisiunea devine negociabilă. În 2026, întrebarea nu este dacă quantum va veni, ci dacă ecosistemul învață să se miște înainte să fie împins de la spate.
